Am lipsit trei zile cu puțină treabă. La schi în Tirol, Austria.

• Ziua 1: Obergurgl-Hochgurgl – 110 km de pârtii
• Ziua 2: Solden – 150 km de pârtii
• Ziua 3: Oetz – 41 km de pârtii

Toate trei la peste 2000 m, cu vârfuri peste 3000 m. De exemplu, am băut un suc la Top Mountain Star, pe vârful Wurmkogel, la 3082 de metri.

Suc foarte rece, dealtfel, pe care l-am meritat după zeci de kilometri schiați la 14 grade Celsius. Priveliștea era cam așa, fix cum a vrut camera telefonul s-o vadă, căci altfel n-am cum să v-o descriu.

Știu doar că m-am simțit foarte mic. M-am simțit liber, am luat fiecare gură de aer și de suc cu poftă, în tihnă, ca și cum stătea timpul.

Apoi mi-am întors ochii către autostrăzile albe din vale și m-am gândit: Oamenii ăștia au construit aici telegondole, teleschiuri, telescaune, sute de kilometri de pârtii, restaurante, apres-ski-uri, centre de închiere.

Au cumpărat zeci de ratrack-uri, snowmobile, mii de accesorii de echipament de schi.

Au angajat instructori și administratori și salvamontiști.

Sunt mii, poate zeci de mii de schiori din toată lumea pe pârtiile astea. Zilnic. E o industrie. E un business care face bani mulți.

Și totuși, mă simt binevenit și unic și liber. Îmi place atmosfera, oamenii amabili, profesionalismul, căldura, toate detaliile mici care n-au fost ignorate.

Îmi place că sunt aici, în primul rând, pentru a mă simți bine și pentru a mă bucura de vacanță și abia apoi pentru a le băga gazdelor banii în buzunar.

E o experiență pe care vrei s-o retrăiești și care nu te lasă să te mulțumești apoi cu nimic mai puțin. Devine o dependență.

[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=EK9hi4S2-XM[/youtube]

Vă povestesc în curând și despre restaurantul de la 3000 m altitudine, acolo unde apa fierbe la 82 de grade, vinul se desface altfel, iar oaspeții se descalță la întrare. Tot în Tirol.