Săptămâna trecută am fost acasă, la Piatra Neamț. La Stadion avea loc turneul semi-final de juniori A la fotbal, unde s-au calificat și ai noștri. Am mers să-i văd și să-i pozez.

Poate c-aș fi rezistat stând nouăzeci de minute de partea greșită a gardului. Poate c-aș fi rezistat să văd plasa așteptând să fie scuturată sau fără să-l salut din privire pe magazioner, timp ce îmi legam ghetele la marginea careului mare, cum o făceam de fiecare dată.

Nici sângele care-mi fierbea în vene nu era imposibil de suportat. Nici toți oamenii pe care i-am salutat la intrare, de la foști colegi cu care aram terenurile, la antrenorii care m-au crescut și învățat, până la părinții pe fețele cărora citeam aceleași emoții ca pe alor mei, nelipsiți, indiferent de vreme.

Chiar la final s-a întâmplat. I-am văzut pe copii ăștia și mi-a trecut toată viața prin fața ochilor. Bum! Școală, cărți, ghete, încălzire, tricou, arbitru, prosop, noroi, jambiere, roșu, minge, apărători, ghiozdan, prieteni, ratări, vestiar, pase, autobuz, galbene, geantă, sendviș, echipe, profesor, centrare, durere, respirație, teren, clasă, fault, stretching, sânge, urlet, suc, sete, fugă, meci, bară, gol, șut, bani, short, șiret, frați, ceai, frig, duș, banc, vârf, sfat, an, rană.

Au trecut 7 ani de la acea săptămână de iunie în care am terminat campionatul național printre cele mai bune trei echipe din România. Șapte ani.