Mi-au rămas atâtea amintiri sub piele din zilele trăite la Sports Festival încât nu știu cu ce să încep altceva în afară de a recunoaște cât de norocos sunt. Blogul ăsta mi-a dat atât de multe lucruri pe care nu aveam cum să le merit de-a lungul vremii încât de fiecare dată când bipăie cursorul și așteaptă de la mine cuvinte care să curgă pe text mi se face un gol în stomac și simt că întreaga planetă nu se mai învârte până când nu povestesc eu mai departe ce simt. Sunt norocos și privilegiat.

M-am gândit să scriu câteva cuvinte despre lucrurile care m-au înmuiat cel mai tare de la acest festival și sper să fac dreptate fără să uit ceva. În primul rând și întotdeauna în primul rând:

Oamenii

Silviu, Ariel și Anca, cei cu care am împărțit hotel, mese gustoase și taxiuri spre parc și înapoi. Am râs împreună de ne-au durut mușchii de pe ceafă. Ștefana, Mirel și Mădălina, gazde care au avut grijă să nu ne lipseasă nimic ca oaspeți ai festivalului, exact cum numai în Ardeal se poate. Răzvan care ne-a făcut să ne simțim ca acasă în pub-ul lui de pe Strada Piezișă. Ramona și Codin care m-au primit în casa și familia lor chiar în weekend-ul în care s-au căsătorit. Lucian, Greta, Gabriel și Ovidiu, oameni cu care am forțat ultima comandă pe o terasă din Piața Muzeului într-o noapte târzie. Cosmin și profesionalismul din spatele echipei Simonei (cum care Simona?), poveștile lui Darren parcă scoase dintr-un jurnal privat, implicarea lui Boți, a lui Mihai și a lui Ciprian în tot ceea ce înseamnă sportul românesc, râsetele provocate de Dani și Răzvan în aeroport la întoarcere. Sunt norocos.

https://www.instagram.com/p/Byxnixon6sn/

Orașul

Eu nu înțeleg ce caută Clujul în România. E o oază. De fiecare dată când Bucureștiul mă epuizează apare câte un drum la Cluj care mă spală pe față. E un oraș sănătos care se dezvoltă fără infuzii. Nimeni nu se grăbește, nimeni nu claxonează, timpul curge altfel. E un exemplu mai ușor de trăit decât de dat și-mi dă speranța că mentalitatea de acolo e molipsitoare. Tocmai infrastructura deosebită gândită de autoritățile locale în parcul central a făcut acest festival posibil, e singurul loc din România unde amploarea lui și-a găsit locul.

https://www.instagram.com/p/BysVdXBHp1s/

Organizarea festivalului

Practic, pentru patru zile, întregul parc se transformase într-un sat olimpic. 40 de sporturi. Patruzeci. Toate deschise gratuit pentru public. Copii și adulți la un loc încercau de la scrimă, darts, tir cu arcul, yoga, caiac, până la orice sport cu mingea. Era până și o zonă de echitație, lumea stătea la coadă să cunoască sentimentul conexiunii cu un cal. Realizați câtă sănătate la un loc într-un singur parc? Măcar atât, sper, pentru că munca de organizare din spate e atât de complexă ca să iasă totul ireproșabil încât mi-ar trebui un articol separat s-o explic.

https://www.instagram.com/p/BysMFtJHqo6/

Meciul demonstrativ de tenis

Comedia poate veni sub multe forme. Sâmbătă după-amiază, în Sala Polivalentă din Cluj, 8000 de spectatori s-au bucurat de sport în forma lui pură din copilărie, uitându-se la teren cum patru campioni fac ce știu ei mai bine cu zâmbetul pe buze. Râdeam și aplaudam, aplaudam și râdeam, nu-mi venea să cred câtă terapie stă în spatele unei forme atât de simple de divertisment. Aproape că nici nu se ținea scorul, punctele erau câștigate de toți cei prezenți. Cel mai mult m-a impresionat momentul în care Simona a schimbat câteva mingi cu tatăl ei. Sala striga *HA-LEP, HA-LEP!* și își dorea, în secret, pentru prima oară, ca Simona să piardă.

https://www.instagram.com/p/ByvWyn-noDX/

Dacă mi se citește entuziasmul în fraze chiar și acum, la câteva zile după Sports Festival, înseamnă că mărturia mea e completă. Mulțumesc Băncii Transilvania pentru că mi-a dat această șansă de a fi comentator al întregului eveniment (abia aștept ediția următoare) și închei aici acest articol care, fie că mă credeți sau nu, s-a scris singur. Faceți sport!

https://www.instagram.com/p/Bysk9EzHK7H/