L-am văzut marţi. M-a pupat, m-a întrebat de fotbal şi de fata mea. Era slăbit, dar zâmbea, iar pentru mine a fost îndeajuns. Un om de aproape 90 de ani care zâmbeşte e împăcat.

Spre sfârşitul săptămânii mama m-a tot rugat să trec să-l mai văd. Îmi era în drum, locuia între unde stăteam noi şi majoritatea destinaţiilor mele zilnice. Am amânat momentul. De fiecare dată găseam ceva mai important de făcut.

Duminică după-amiază m-a sunat o prietenă care strângea gaşcă pentru whist, mimă şi alte jocuri de ars timpul. La ora 19 am coborât, un prieten a trecut şi m-a luat cu maşina. În timp ce ieşeam, mama a strigat după mine: -Treci să-l vezi şi pe tataia Ion. – Mâine, n-am timp acum.

Am prins roşu la semafor fix în faţa blocului bunicilor. Mă uităm din mașină spre geamul lor de la bucătărie, lumina era aprinsă. Mi-am zis că sunt ok şi că o să trec a doua zi, considerând că în acel moment n-aveam timp. Era 19 şi un sfert.

Am ajuns la apartamentul amicei şi-a urmat o seară în care am râs încontinuu. Pe la 22:30 îmi verific telefonul pe care-l lăsasem în geacă, la intrare. Nouă apeluri pierdute de la tata. L-am sunat să aflu ce s-a întâmplat. De obicei ai mei rămâneau uitau să cumpere câte ceva în drum spre casă şi mă rugau pe mine s-o fac la întoarcere. -Ce s-a întâmplat, tată? -Tomiţă, a murit tataia Ion.

Odată ajuns acolo am aflat de la bunica că s-a întâmplat la ora 19:20. M-am simţit vinovat o perioadă, dar apoi mi-am amintit că atunci când l-am văzut ultima oară zâmbea. Singurul regret a fost că nu mi-am făcut timp să trec pe la el aproape o săptămână, deşi locuia la cinci minute de mers pe jos de mine, iar pe deasupra, cum v-am mai zis, îmi era şi în drum.

Petreceţi timp cu bunicii voştri. Sunaţi-i, lăsaţi-i să vă povestească despre cum s-au scumpit medicamentele şi despre ce mai zice hoţul de Băsescu la televizor. Despre cine-a mai făcut scandal pe scara blocului, despre ce s-a zis la ştirile de la cinci, lăsaţi-i să vă dea sfaturi banale, să vă îmbrăcaţi gros, să mâncaţi regulat şi să nu pierdeţi nopţile. Lăsaţi-i să zică ce vor ei, tot ce trebuie să faceţi voi e să fiţi acolo, să nu se simtă singuri.

N-o să fim împăcați cu faptul că se duc decât la mulți ani după ce se întâmplă, e normal să fie așa. Ce contează e ca ei să plece știind c-au lăsat totul în regulă, că n-au uitat să ne zică de fular, c-am slăbit și să se mire c-am slăbit, să ne vadă pe drumul nostru și că nu pleacă lăsând treaba neterminată.

Atâta timp cât mai avem de învățat de la ei, bunicii nu pleacă niciodată.

Din aceeaşi categorie: