Cu mingea la picior -Guest post de Diana Coltofean
[D]iana mi-e prieten pe Facebook. A citit în ultimele două luni poveștile mele de la Cupa Coca-Cola, iar asta i-a stârnit un sentiment cu care eu rezonez foarte ușor, și anume dorul de sport. Am rugat-o să ne povestească tuturor despre asta., mai ales că ea are deja un blog personal. Înainte de a-i citi […]
Înainte de a-i citi mărturia legată de felul cum activitățile sportive i-au schimbat viața, petreceți două minute urmărind vibe-ul pe care finala Cupei Copa-Cola a dat-o în Parcul Tineretului weekend-ul trecut. O să merite și clipul, dar mai ales textul Dianei.
https://www.youtube.com/watch?v=zO5flRF8_4M
Mă numesc Diana, am 23 de ani și visul meu a fost să fac fotbal de performanță.
Toma m-a invitat să scriu o poveste frumoasă despre fotbal, dar am ales să scriu despre sportul din viața mea, nu doar despre fotbal. Și pentru că am terminat științe economice, m-am gândit să scriu povestea pe etape, urmând ciclul de viață al unui produs. Produsul numit eu, sportivă.
Începuturile
Am crescut cu mingea la picior. Nici nu îmi aduc aminte cum a început totul, dar de când mă știu am bătut mingea de perete de se auzea pe toată strada. Părinții nu mi-au alimentat pasiunea pentru că sunt fată, foarte slabă și „nu am fizic” pentru sport. Însă pe mine nu m-a interesat, jucam cât puteam de mult: la școală cu băieții în pauze și la orele de sport, apoi acasă cu peretele. Terminam temele cât de repede puteam doar ca să ies afară.
Gloria
În gimnaziu am dat de cel mai tare profesor de sport, era dirigintele surorii mele. A văzut în mine pasiunea pentru sport și m-a implicat în tot ce era posibil. În clasa a 5-a am învățat să joc baschet, iar după câteva săptămâni m-a chemat în echipa școlii pentru că mai avea nevoie de un om. Și n-a regretat: eram mică de înălțime și furam mingea.
A făcut echipă de fotbal feminin și jucam cu alte școli. La primul meci am dat autogol și am pierdut cu o diferență destul de mare, echipa fiind praf. Mi-a fost rușine, nu a contat că am dat golul de onoare, mă gândeam doar la faptul că l-am dezamăgit pe profesor. Dar nu, el avea în continuare încredere în mine.
Într-o seară a sunat acasă și a întrebat dacă știu să joc ping-pong. Știam să țin paleta în mână și să dau în minge, dar nu am jucat niciodată pe o masă adevărată. M-am dus și am luat locul II la nivel local.
Apoi profu’ m-a trimis la un concurs de atletism. Cu o zi înainte, mi-a pus o minge de oină în mână și mi-a zis să arunc. Mingea s-a dus peste 30 m, iar a doua zi am luat locul II.
A urmat un campionat de fotbal feminin la nivel județean, unde ne-am dus cu o echipă nu prea bună, dar nici celelalte nu erau strălucite. Arbitrul nu ținea cont de reguli pentru că eram fete, așa că am luat câteva cartonașe galbene pentru proteste, deoarece eu mă uitam la meciuri din Champions League și știam că un corner se bate din colț, că doar de aia se numește corner.
Răsplata pentru sportul practicat în gimnaziu a venit de două ori: în clasa a 7-a am fost aleasă Sportivul anului la nivel de gimnaziu și liceu, iar în clasa a 8-a Sportiva anului, în acel an premiile dându-se separat pentru băieți și fete.
Și iată am ajuns și la liceu, unde s-a cam terminat cu fotbalul, limitându-mă la 1-2 meciuri pe an între noi, fetele din liceu. Dar și în acele puține meciuri m-am simțit extraordinar. Unul dintre cele mai faine momente din viață a fost când am primit mingea și am pornit spre poartă driblând. Pe marginea terenului erau copii de gimnaziu și au început să strige Messi, Messi, și așa m-au ținut până am terminat liceul. Dacă fotbal nu am prea jucat, am învățat, în schimb, să joc volei și am ajuns în echipa liceului.
Declinul
Unul din motivele pentru care am ales să merg la Sibiu la facultate a fost pentru că avea echipă de fotbal feminin. Țineam legătura cu antrenorul și mă aștepta la echipă, dar până să mă mut eu, el a plecat să antreneze în Danemarca, unde fotbalul e la cu totul alt nivel. Mă refer mai ales la cel feminin. În ultimul an de liceu au început să mă doară genunchii și mi s-a spus că trebuie să renunț la sport.
Ultima oară când am pus mâna pe o minge a fost în anul II de facultate, la ora de sport.
Regretul
O perioadă lungă de timp m-am simțit nașpa pentru că a trebuit să renunț la sport. M-a durut și, undeva în adâncul sufletului, încă mă doare faptul că nu am ajuns să fac sport de performanță. Dar am învățat să trec peste și mi-am găsit alte pasiuni. Cu toate acestea, sportul rămâne important pentru mine, încurajez practicarea lui de către copii și urmăresc constant competiții.
Iar la final aș vrea să vă spun: încurajați-vă copiii să practice sporturi! Dacă „nu au fizic”, ajutați-i să și-l construiască. O să învețe ce înseamnă o echipă, respectul, o să petreacă cele mai frumoase clipe și va fi fericit.
Credeți-mă, cele mai fericite clipe din viața mea sunt legate de sport, de clipele petrecute pe terenul de fotbal sau într-o sală de sport.
1 Comments for "Cu mingea la picior -Guest post de Diana Coltofean"