Mai aveam cincișpe lei în cont. Era duminică, deci ofertă bogată. Aleg cinci meciuri, unul și unul. Trei egaluri și două victorii de gazde. Cotă nouășunu, plesneală mare, n-ai cum să câștigi cu așa ceva. Suma finală depășea un pic o mie trei sute de lei. Cât o chirie.

Uit de bilet, deschid flashscore-ul prin minutul optzeci al primului meci. Doi unu pentru oaspeți. Eh, oricum era plesneală, dă-i încolo. Clipesc și se face 2-2, era minutul opșase. Hopa! Bulan. Ia să văd al doilea meci.

Trei zero pentru ai mei în a doua repriză? E bun. Da’ al treilea meci? Unu zero pentru ai mei la pauză. Parcă n-ar strica o chirie.

Se face seară, mă iau la vorbă cu ai mei și uit de ultimile două meciuri. Îmi amintesc prin a doua repriză a meciului patru: Vaslui – Steaua. Nimic la nimic, după ce se ratase un penalty. Se termină așa, e bine. Repede spre ultimul meci care începuse la un sfert de oră după derby-ul moldoveano-becalian.

S-a încărcat stream-ul numai cât să-mi arate o poză pe monitor: Minutul sapteșcinci, Lazio cu AS Roma, unu unu. Cum adică unu unu? Adică unu unu cât am eu pe bilet? Egal? Păi și ce fac cu banii? Doar nu-s nebun să plătesc chiria cu ei!

Și dă-i, și uită-te și bagă și tu o alunecare din fața laptop-ului odată cu Rossi, strânge tare din buci la bara lui Cisse, apoi strigă offside, poate aude arbitrul și ridică naibii steagu’, să nu mai scape ăla singur cu portarul. Până se face minutul nouăzeci. Trei minute de prelungiri.

Am zis nouăzeci? Hai noășdoi. Hai noășdoi și patruzeci de secunde. Du-te-n mă-ta, Klose!

A fost plesneală, da’ făceam de-o chirie.

Din aceeaşi categorie: