Ce se întâmplă când pleci la meci fără echipament
[M]eci joia dinaintea Paștelui. Nimic neobișnuit, eram în plin sezon și lucrurile mergeau când hăis când cea. Era primul sezon în care n-aveam obiectiv la nivel de juniori pentru că nu ni se asiguraseră condiții că să ne putem pregăti pentru o nouă medalie. Discuție în vestiar după meci. Antrenorul: -Băieți, marți avem meci la […]
[M]eci joia dinaintea Paștelui. Nimic neobișnuit, eram în plin sezon și lucrurile mergeau când hăis când cea. Era primul sezon în care n-aveam obiectiv la nivel de juniori pentru că nu ni se asiguraseră condiții că să ne putem pregăti pentru o nouă medalie.
Discuție în vestiar după meci. Antrenorul:
-Băieți, marți avem meci la Iași. Jucăm cu Noua Generație, ăștia de pe primul loc care se bat la titlu.
Pff, cum naiba să avem meci marțea de după Paște? Unde s-a mai pomenit așa ceva? Și fix la lideri, o să ne facă varză! Fețe căzute, lehamite, să vezi acum antrenamente cu sarmale în stomac, să vezi cum nu ne priește niciun pahar de vin. Ne gândeam c-o să fie un weekend ciudat, cel puțin din punct de vedere… digestiv.
-N-o să vă chem la antrenamente. Ne vedem marți dimineață la ora 8 aici, plecăm direct. continuă antrenorul, într-o liniște stricată doar de vreun tâmpit care fredona manele sub duș în cameră alăturată.
Aoleu, păi nici așa nu-i bine! O să ne întoarcem ghiftuiți de mâncare. O să ne întoarcem mahmuri. Cum să intrăm direct în meci după 4 zile de pauză?! Pff, o să fie jale, o să luăm multe goluri. Doamne ajută!
[S]e face marți, toată lumea se întoarce la stadion purtând cureaua c-o gaură mai la vale, că deh, nu se pot refuza cele cuvenite acestei mari sărbători creștine.
Pe drum spre Iași toată lumea a dormit, iar odată ajunși în vestiar, fără nicio tragere de inimă am început să ne echipăm.
– Băh, în ce echipament jucăm? În negru sau în albastru?
– În negru, că-n albastru joacă ei.
– Da’ unde-i echipamentul?
– În geantă.
– Și geanta unde-i?
– Păi nu-i aici?
– Nu.
– Hără! Unde-i echipamentul?
– În geantă.
– Și geantă unde-i, deșteptule?
– Păi nu-i aici? Întreabă-l pe Ion.
– Ioane, unde-i echipamentul?
– În geantă.
– Bă, voi sunteți nebuni de deștepți. Și geanta unde-i?
– Dacă nu-i aici înseamnă că-i în autocar. Întreabă-l pe Hără.
Am început să ne dăm autopalme pe frunte și să căutăm echipamentul. Bineînțeles că nu l-am găsit. Cum portarii sunt responsabili cu echipamentul în deplasări, am început să-i luăm la întrebări.
– Gardienii, unde-i echipamentul? Se uită mirați unul la celălalt.
– Nu l-ai luat tu? Am crezut că l-ai luat tu.
– Nu l-am luat, am crezut că l-ai luat tu. N-ai zis că-l iei tu?
– Tu-vă-n aia de grăsani. Să vedeți ce ne face domn’ profesor când vine în vestiar! Jumate râdeam, jumate plângeam, dar nu era nici râsul, nici plânsul nostru. Ne așteptau câteva ore grele de tot. Vine antrenorul:
– Domn’ profesor, știți, habar n-avem cum s-a întâmplat, dar am uitat echipamentu’ acasă.
– Bă, voi sunteți tâmpiți? Cum adică ați uitat echipamentu’? Și noi în ce jucăm? Vă omor, cretinilor!
Spume și amenințări binemeritate. Eram tâmpiți, eram cretini, eram mai grași ca săptămâna trecută, eram neantrenați. Doamne ajută!
[D]upă vreo zece minute se întoarce antrenorul, la fel de nervos cum ieșise din vestiar.
– Scoateți fiecare câte-o sută de mii din buzunar, am rezolvat cu magazioneru’ de aici să ne dea ce echipament de rezervă are prin debara.
Bună treabă, gata, scoatem banii. S-a rezolvat, jucăm, e bine, să-i dăm drumul. Nu văzusem încă echipamentul, dar era un început.
N-a durat mult bucuria. Mai exact, până când domn’ profesor s-a întors c-o sacoșă de rafie în care erau niște ceva-uri din material textil nedefinit.
Tricourile erau dintr-o culoare indecisă, undeva între apă murdară de piscină și albastru de Voroneț plouat. Short-urile erau atât de spălăcite încât roșul de pe ele părea că se sinucisese după a treia spălare la nouăzeci de grade. Pe deasupra, toate, dar absolut toate rândurile de echipament erau de la mărimea M în jos. (ca să vă faceți o idee, fundașii noștri centrali aveau câte 1.90m și 80kg) Cât despre jambiere, prieteni, e loc de o întreagă poveste.
Cluburile mai modeste căutau să facă economie în orice mod posibil, așa că nu cumpărau jambiere, ci le fabricau. Cum?
Se cumpărau tricouri cu mânecă lungă. Se luau foarfeci. Se tăiau mânecile de sus. Se atașa ață la un capăt. Se transformau în jambiere. Simplu, nu? Când s-a întâmplat să jucăm împotriva unor juniori dintr-o localitate mai mică și-am văzut pentru prima dată așa ceva ne-a pufnit râsul, dar în același timp ne-am dat seama că suntem norocoși c-avem condiții bune de practicat sport.
Exact așa. Aveam 36 de mâneci de tricouri pe care trebuia să le îmbrăcăm peste apărători și ghete Adidas (aproape toată lumea purta adidas, spiritul anilor în care Hagi făcea spectacol pentru echipa națională purtând tricouri galbene adidas era încă viu), modele scumpe și performante. Doamne ajută-ne, că o să ne facem de râsul râsurilor!
[B]un, gata, asta e, băieți, frați, camarazi, facem ce-avem de făcut. Facem ce avem de făcut, cu pasiune, pentru ce am venit să facem. Să ne echipăm! Și ne echipăm. Și ne echipăm. Și începem să râdem unii de ceilalți. Unuia îi era rupt tricoul la subraț. Altuia short-ul în fund. Altuia îi stătea că unui balerin, mulat și indecent. Altuia îi lipsea gulerul. Altuia i se desprinsese numărul de pe spate. Altul n-avea șnur la short. Tuturor, fără nicio excepție, ne veneau prost. Prost în sensul de penibil. Arătam ca o parodie după o echipă de fotbal.
Portarii, cei care erau responsabili cu toată întâmplarea, râdeau ca niște nesimțiți deoarece erau singurii membri ai echipei care își țineau echipamentele în propriile genți, deci nu fuseseră afectați de nenorocire. ‘Tu-i în gură de nemernici!
– Bă, io nu ies așa din vestiar, să moară mama, zici că-s Pinocchio!
– Ce Pinocchio, frate! Pinocchio râde și cu fundul de noi în momentul ăsta. Suntem penibili!
– Hai, frate, sunt 90 de minute și-apoi plecăm acasă. Nu va mai căcați pe voi. Scoateți mingile din sac și hai să mergem.
– Unde-s mingile?
– Păi caută sacul.
– Nu e, frate, nu-l găsesc.
– Caută-l lângă geanta cu echipament. Se aude un șmecher din capătul celalalt de vestiar.
– Ești nebun de amuzant! Murim de râs! Îți arde de glume?
– Băi, portarii, voi ați luat mingile? Se uită din nou mirați unul la celălalt, uitând de tot râsul care le stătea pe față în ultimele zece minute.
– Păi nu le-ai luat tu?
– Hai, frate, și pe astea tot eu trebuia să le iau? Credeam că le-ai luat tu. Nu le-am luat.
S-a auzit un cor de văleu-uri în întreg vestiarul. N-aveam mingile. Echipamentul devenise o grijă secundară. Să ne ajute Dumnezeu să supraviețuim după ce domn’ profesor află că n-avem mingi!
– Las’ că vedeți voi ce pățiți după meci! Ce dracu’, bă, ați venit beți marți dimineață? Cum să uitați și echipamentu’ și mingile?
– Să mor io dacă mi-am dat seama. Am crezut că le-a luat Hără.
– Las-o baltă că ești prost! Tu îi spui lu domn’ profesor, Ioane. Să te văd!
Ne-am așezat fiecare la locul lui în vestiar și nu s-a auzit niciun sunet până când n-a venit antrenorul.
– Ce s-a întâmplat? De ce nu zice nimeni nimic? Să fiți al dracu’ că vă concentrați așa tare la meci că nu mai aveți chef de vorbit. Nesimțiților, cum ați putut să uitați echipamentul, că îmi vine să vă omor când îmi amintesc!
Ion s-a ridicat că un copil scos la tablă pentru că nu-și făcuse tema. Părea că e ultima oară când o să se mai ridice de pe un scaun, în drum spre ghilotină. N-a amânat momentul. I-a zis direct:
– Domn’ profesor, n-am luat nici mingile, le-am uitat. Optîșpe oameni îmbrăcați în echipamente de circ și-au ținut respirația. Vreo trei mai credincioși și-au făcut cruce cu limba.
Reacția antrenorului a fost mută. Și-a coborât colțurile gurii, și-a ridicat bărbia, a dat din mână a lehamite și-a ieșit din vestiar. S-a întors după câteva minute cu aceeași replică.
– Mai scoateți câte cincizeci de mii. Ne dă magazionerul și ceva mingi pentru încălzire.
Drace, sper să fie de fotbal! Asta a fost prima reacție din gândul meu. Am scos banii, am primit mingile și c-o mare cruce am ieșit pe teren. Trec peste momentele când spectatorii au râs de noi și peste cele în care mingile desumflate au zburat aiurea, numai unde voiam noi să le dăm nu.
[N]u vă grăbiți să dați poveștii un happy end american. Aflați că-n minutul treizeci am rămas în zece oameni după ce unul dintre atacanții noștri i-a tras un cot în bărbie unui dușman. Ne-a rămas doar pasiunea pentru sportul pe care-l iubeam. Ce credeți c-a urmat?
Dacă v-a plăcut, vă spun și finalul.
adidas lansează noul echipament al echipei naționale de fotbal. Fiți pe fază să vedeți cum arată. Găsiți povești interesante pe această temă la Chinezu sau Arhi.
tudor.c
Esti sadic. Sa spunem…un 5-0?